duminică, 4 ianuarie 2015

INTRODUCERE


Citim in carti sau vedem adesea in filme cazuri in care brusc viata unor oameni se rastoarna cu susul in jos. Fie ca sufera un accident, sunt diagnosticati cu o maladie incurabila sau pierd pe cineva drag, existenta lor dupa acest moment nu va mai fi niciodata ce-a fost. Consideram destinul lor nemilos. Ne sensibilizam pana la lacrimi, simtim fiori pe sira doar punandu-ne o secunda in pielea lor, dar refuzam instinctiv sa acceptam ideea ca noua ar putea sa ni se intample vreodata. Intotdeauna  se intampla doar altora. Nu ma exclud, fac parte si eu din aceasta categorie. Faceam, mai corect spus, pana cand am trait o experienta din cele care iti darama cerul, te obliga la alt fagas existential si te face sa vezi viata asa cum n-ai vazut-o pana atunci. De aceea cred ca omul ar trebui  sa fie optimist cat sa poata merge mai departe, dar si suficient de pesimist cat sa traiasca fiecare zi ca si cum ar fi ultima. Suna bine in teorie, in practica insa, dincolo de rascruci si de intelepciunea adusa de ele, tot speranta este cea care moare ultima, fiind greu sa iti imaginezi ca nu mai apuci ziua de maine. Poate parea paradoxal, insa sunt recunoscatoare bunului dumnezeu pentru aceasta cotitura dura. Am invatat multe din ea. Imi era necesara, altfel nu mi-ar fi fost data.

**************

Inca din capul locului as dori sa fac cateva precizari lamuritoare in privinta acestui demers.

Am hotarat sa impartasesc experienta mea in aplicarea de terapii alternative pentru a fi sprijin celor care, de buna voie sau siliti de grele imprejurari, se afla in postura de a le experimenta. Personal, mi-au fost de mare folos putinele marturii facute de cei care incercau diverse cure. Gaseam in ele sfaturi practice, dar si multe informatii care ma incurajau sa merg mai departe. Uneori, in aceste terapii, starea de rau este atat de pregnanta incat esti tentat din teama sa renunti. Dar daca o persoana care a trecut pe calea aia sustine ca i-a fost foarte rau, dar apoi i-a fost din ce in ce mai bine, atunci parca nu mai esti chiar infricosat si gasesti forta de a merge mai departe.

Nu vreau sa conving pe nimeni de nimic si nu vreau sa intru in niciun fel de polemica. Nu vreau bani, nici faima, nu vand produse naturiste, nu reprezint nicio companie si nu fac parte din nicio secta.  Sunt un om obisnuit. Unul din cei care cred cu tarie ca divinitatea ne-a oferit cadou tot ce este necesar spre a ne vindeca de orice suferinta. Toate acestea sunt gratis. In noi si in natura. In minte, in  inima, in ierburile pe care le calcam in picioare in drumul nostru  catre  farmacie.

Nu doresc sa dau sfaturi nimanui. Experientele mele legate de terapiile naturiste le imparasesc cu intentia sincera ca ele sa constituie puncte de pornire si jaloane in propria documentare pentru cei care doresc la randul lor sa le aplice. Nu am pretentia ca detin informatia adevarata, totala, netrunchiata. Relatez doar felul in care eu am aplicat pe mine aceste tratamente. Cred ca fiecare om are obligatia sa-si puna intrebari si sa raspunda la ele pentru a lua decizii personale in deplina cunostinta a cauzei.

M-am informat si continui sa ma informez foarte minutios  din tot felul de surse in legatura cu aceste terapii. Fac parte din categoria celor care, daca nu sunt convinsi de un lucru, nu-l pot face. Nici macar disperarea nu m-a facut sa sar peste logica, intotdeauna am dorit sa-mi explic care sunt mecanismele prin care aceste cure lucreaza. Parcurgand mii si mii de pagini de internet am invatat sa discern intre o informatie adevarata si una falsa. Am citit carti si lucrari despre experimente stiintifice. Cu temele facute si cu motivatia pe care mi-a furnizat-o insasi situatia exceptionala in care ma aflam, am pornit la treaba.

                             *******************

Prima mea intalnire cu terapiile alternative a avut loc in urma cu destul timp, aparent intamplator. La cam 3 ani dupa o operatie de extirpare a unor noduli benigni la sani, m-am trezit brusc cu un altul mare cam cat un ou. Zic ”m-am trezit brusc”, pentru ca exact asa a fost. Nici la controale medicale nu mai fusesem de mai bine de un an si nici macar la verificare prin autopalpare nu ma invrednicisem. Asa ca l-am descoperit din intamplare cat oul si am intrat putin in panica. Cu o mamografie in mana m-am dus la profesorul care ma operase. Dupa consult, parerea lui era – asa cum ma asteptam de altfel – ca formatiunea trebuie extirpata, marimea sa impunand asta, chiar daca natura ei parea a fi tot benigna. Numai ca pleca in strainatate pentru 2 luni si jumatate si mi-a recomandat pentru operatie un coleg. As fi preferat sa nu ma dau pe mana altcuiva, asa ca, de comun acord, am hotarat sa amanam interventia pana se intoarce.

La cateva zile, sora mea, care era la curent cu toata situatia si care – inima mare - dorea sa se faca utila  prin orice mijloace, mi-a trimis un articol din revista Formula As. Era descris cazul unei doamne diagnosticate cu cancer de piele care, urmare unei cure de 42 de zile cu suc de anumite legume si ceaiuri, s-a vindecat. Femeia dadea si detalii despre cura si felul in care actioneaza asupra organismului.

Consideram revista una serioasa, cazul era real si bine documentat, doamna in cauza se exprima in cuvinte simple, dar izvorate din inima. Asa  ca mi-am zis ca as putea incerca si eu o astfel de reechilibrare  prin detoxifiere. Am trecut imediat la o alimentatie extrem de usoara, diminuata cantitativ si la procurarea tuturor celor necesare. Nu-mi mai amintesc in detaliu cele petrecute pe parcursul curei, dar n-am uitat starile de rau si cele de slabiciune. Stiam ca sunt normale, doamna le mentionase tocmai ca sa nu constituie motiv de descurajare si abandon pentru cei care se incumeta sa tina dieta. N-a fost deloc usor, mai ales ca am muncit in acest timp, neputand sa-mi iau concediu. Nu-mi era foame, dar imi amintesc ca mirosurile imi dadeau de furca, de aceea de fiecare data cand o mancare mirosea extrem de bine imi promiteam ca va fi prima pe care o voi prepara la incheierea curei. A constituit un exercitiu de vointa si pentru ca ii gateam copilului si e nevoie de maxima motivatie sa vezi, sa mirosi si sa nu pui gura. Dar imi pipaiam “oul” in fiecare zi si parea ca se micsoreaza. Si asta imi dadea forta sa mai pot. Inca o zi si inca una. Dar la 33 de zile am spus stop. Nu mai puteam suporta teribilele crampe musculare pe care le aveam si ziua si noaptea. Ma trezeam din somn plangand si minute in sir ma plimbam prin camera. Uneori mi se punea carcel la volan si abia puteam trage pe dreapta. Mult mai tarziu am aflat de ce mi se intampla asta. Trebuia sa beau un ceai care sa mentina depozitul de calciu. In articol nu scria. Fie doamna respectiva si-a mentinut calciul pe toata perioada, fie a omis sa scrie ceaiul. Chiar si asa, cu astea doar 33 de zile, rezultatul a fost de-a dreptul spectaculos. Dupa o luna de la incheierea curei mi-am facut o echografie. Nu mai exista nici macar urma formatiunii. Aveam la mine mamografia pentru comparatie. Medicul era atat de surprins incat a cautat oul indelung si cu mare bagare de seama. Se uita la mine siderat, nevenindu-i sa creada ca niste suc si cateva ceaiuri au facut asta. Am mers si la profesor la control. La fel de surprins a fost si el. Nu mai exista obiectul interventiei chirurgicale. A fost prima lucrare miraculoasa pe care o terapie alternativa a facut-o cu mine. Mai tarziu aveam sa aflu ca de fapt terapia poarta si un nume,  acela al medicului austriac Rudolf Breuss.